Nici, nici. Chiar stăteam și mă gândeam, atunci când mi-am facut pagina “oficială” de Facebook , ce Dumnezeu să trec acolo? Și am mers pe varianta autor. Autor poți fi de orice. Autor de farse, de exemplu. Sau de manuale de instrucțiuni pentru drujbe. Întotdeauna m-am temut de impostură, de ridicol; dacă cineva mă numește scriitor, mă simt, cum ar zice americanul, un impersonator (imitator parcă nu sună atât de exact). Sunt prea bătrână ca să mă mai pot ascunde în spatele naivității. Nu scriu conștient, după vreo rețetă, recomandare, respectând vreo regulă, o fac instinctiv, destul de rar, doar atunci când vine. Deși o pot face și voluntar, la comandă – însă atunci nu-s eu mulțumită de ceea ce iese. Mă tem că doar mimez scrisul, talentul ce s-ar presupune că îi trebuie unui scriitor, că-s erou doar în propria poveste și atât, că nu am nimic relevant de spus de fapt lumii, probabil de aceea nici nu am încercat să fac din scris ceva mai mult decât o experiență personală. Însă Universul (așa cum m-am obișnuit să-l numesc – dar poate Dumnezeu, soarta, norocul, nimicul) mi-a scos în cale oameni și situații care mi-au dat un brânci lejer, prietenesc și așa s-a întâmplat să public, târziu, la 37 de ani. Și mi-a plăcut, trebuie să recunosc! Pentru prima oară am fost numită scriitor, poet și m-am fâstâcit teribil, nu eram în papucii potriviți, dar simțeam că, dacă vreodată aș fi știut clar ce vreau (și pot) să devin, asta ar fi fost. Și-apoi iar n-am mai știut ce să fac cu asta și m-am oprit. Nu din scris, ci din a face public ceea ce scriu. Mă străbat versuri când și când, versuri pentru cei mici și alteori pentru oameni mari – un exorcism de care am nevoie periodic. Proză nu mă pricep să scriu. Sau cel puțin așa cred. Nu așa cum mi-ar plăcea să citesc.

O, scriu de când mă știu, mă rog, de când am învățat să scriu la școală și am putut citi suficient ca să încep să deschid ochii. Prima poezie de care îmi aduc aminte (or mai fi fost, nu sunt sigură) am scris-o în clasa a doua. Avea 40 și ceva de strofe și se numea 1907 – ne povestise ceva învățătoarea despre răscoală și m-a marcat. Aveam un caiet gros, rusesc, din cele de 100 de pagini, liniat pe dreapta, nu pe stânga, cu roșu, din fabrică. Era aproape plin de versuri. S-a pierdut din păcate – poate eram genială, dar n-a știut nimeni, na! (Aici imaginați un zâmbet ușor auto ironic). Prima oară mi s-au publicat câteva poezii în revista liceului Eudoxiu Hurmuzachi din Rădăuți, “Muguri”.

Asta e o întrebare mai profundă decât pare. Mulți oameni teribil de inteligenți, citiți, minunați au încercat să răspundă și nu s-au putut pune de acord până la capăt. Clar eu n-aș putea da o definiție care să cuprindă tot. Cred că nici măcar tehnic nu poate fi definită exact, poate îmbrăca atâtea forme! Poezia e stare, poezia e sentiment, poezia e muzică, poezia e plutire, neant, demon și înger, e viață și moarte, e o explozie de simțire, e și poveste, e și imagine și imaginație. Deși ea (pentru mine e un personaj, e ceva viu) poate fi 4 versuri cu o rimă, naivă, simplă, veselă, poate fi și un întreg univers, poate arde, te face scrum, cenușă risipită-n vânt! Nu-s doar vorbe, așa o văd, așa o simt. Citeam de curând “Clavecine și vecinătăți. Din poezia lumii” o fascinantă antologie de poezie contemporană în traducerea excelentă a lui Leo Butnaru, din colecția “Cărțile revistei Argeș” (Revista de cultură Argeș, Centrul cultural Pitești), ceva ce nu citisem niciodată, iar ce a fost cu adevărat pentru mine captivant a fost să descopăr împletirea între partea biografică și vers, să văd paralela între una și cealaltă și să realizez mai profund că nu sunt chestiuni diferite, nu e nicio paralelă de făcut până la urmă, poetul, versul, viața sa – toate sunt una; chiar de, din afară, uneori viața de zi cu zi pare banală. Nu e. Trăirea interioară intensă e-acolo și se regăsește în scrieri.

E bine să le citim în general copiilor. Fie și cu simpla motivație că sunt șanse ca ei să nu o mai facă atunci când cresc ori pentru conexiunea profundă ce se formează în acele momente. Dar da, muzicalitatea poeziei, mai ales cea pentru vârste mici, le captează mai ușor atenția, îi aduce în lumi de poveste, îi atrage. Bănuiesc că ați văzut cât de atrași sunt bebelușii de ritm, de multe ori singura metodă de a-i liniști e muzica, mama îi cântă pruncului ca să-l aline. Mă rog, alte mame, eu una nu am putut face asta, nu m-a ajutat deloc vocea și le mulțumesc pe această cale producătorilor “Cutiuței muzicale” , dar bănuiesc că am un strop de ureche muzicală, altfel rima nu ar mai fi rimă, nu ar curge așa cum curge. Și cum muzica e și matematică, iar poezia e și muzică (ritm, rimă, măsură) se pare că îi ajutăm să își dezvolte și abilităti mai practice, pragmatice, nu doar emoționalul și imaginația. Și asta încă din burtică – o demonstrează studii făcute de oameni care se pricep. Și atunci cred ca e minunat dacă le putem citi poezii încă dinainte să se nască, muzicalitatea versului și vocea caldă a mamei fac minuni!

“Ghicitori pentru Lulu” a fost o surpriză pentru mine. Poeziile erau, trăiau, dar ascunse prin sertare. Și, datorită unor oameni frumoși care m-au susținut, a fost publicat micul volum la Editura Sonia (Editura frACTalia), cu ilustrații absolut minunate, de Oana Ispir – care a reușit să suprindă lumea mea atât de atent! Iar Lulu da, e personaj! Lulu e-o poveste, așa cum cred că e fiecare copil, atâta doar că Lulu e-a mea, mezina familiei. Însă e un simbol al tuturor copiilor mei, ea e și Zazi, ea e și Andi și ea e fiecare copil. Doar că trebuia să poarte un nume. Copiii mei mi-au fost inspirație pentru aceste poezii, înainte de ei nu scriam astfel de versuri, stilul era mai întunecat, mai pesimist, anxios (nu m-a părăsit, e-aici, dar e echilibrat de veselia copilăriei). Am reînvățat să văd și să simt lumina și bucuria alături de ei, prin ei. Când zulufii blonzi tropăie fericiți prin grădină și se miră la fiecare buburuză, fiecare frunză, fiecare nor cu formă de ursuleț, n-ai cum să nu vrei să scrii despre asta. E bucurie în forma cea mai pură și te transportă în timpul când și pentru tine ograda era poveste.

Așa cum spuneam mai sus, am avut privilegiul ca editura să o aleagă pe Oana Ispir – ilustrator. Inspirată alegere, știau ei ce fac! Cred că ilustratorul trebuie să poată păși în lumile tale, să simtă ceea ce ai vrut să transmiți. Și aici nu e vorba despre talent în sine, ci despre cum rezonează cu ceea ce scrii. E ceva instinctiv, cred, așa cum instinctiv scriu și eu, chiar de se poate face și mai… matematic. Chimie, trebuie chimie ca să fie exact așa cum trebuie să fie.

N-am nici cea mai vagă idee. Sunt fascinată de atât de multe tipologii, de atâtea tipuri de personaje, încât n-aș putea să aleg. Îmi place să mă pierd în lumi diverse, lumi diferite, antagonice, pot empatiza și cu Scufița Rosie, dar si cu atât de blamatul lup. Deși ar putea părea ciudat, uneori țin cu zmeul din poveste. E un tip harnic, gospodar, responsabil. Nimeni nu pare să îi vadă și calitățile și atunci simt că trebuie să îi susțin cauza dacă am ocazia. Iar cu ceva terapie și iubire cred că și-ar rezolva parte din probleme, nu? M-aș întâlni cu orice personaj care are ceva de spus, care convinge, cu orice personaj căruia autorul a reușit să-i dea viață cu adevărat.

Scriu… împrăștiat. Scriu versuri pentru cei mici când ceva mă inspiră, scriu stări și emoții și trăiri ca un exorcism personal, scriu mici crâmpeie de viață, evoc amintiri și încerc o poveste cu Lilișor, aventuri minunate prin ogradă (dar, așa cum spuneam, nu sunt convingătoare în proză, de aceea aici mai am mult de lucrat: cu mine, în primul rând), scriu o poveste în versuri ce îl are ca personaj principal pe Zânul Iepurozaur din închipiurea mea. Scriu când mă pocnește, sar din pat pe la o bucată de noapte si notez pe întuneric versuri. Am încercat să fiu mai organizată în sensul ăsta, nu mi-a ieșit încă. Poate trebuie să mai imbătrânesc, deși, bănuiesc, voi rămâne veșnic copil haotic și visător, oricâte lecții despre pragmatism și cinism mi-ar da viața. Și-am mai scris un jurnal, dar asta e o altă poveste, o poveste cu durere și îngeri și dor; dacă va vedea vreodată lumina tiparului, sper că va fi de folos cumva celor ce au nevoie. Iar viitorul… îl cam las să vină ca o supriză, nu îmi fac tare multe planuri specifice, deși am nenumărate vise crețe și ținte uimitoare. Mă ocup, alături de soțul meu, de afacerea familiei – ce nu are nicio treabă cu scrisul, ci cu bătrânul comerț: magazine online pentru copii (facem asta de aproape 18 ani, avem unul dintre cele mai vechi magazine online pentru copii din țară, www.muccelmic.com, dar și idee mai nouă, de nișă, www.carseatexpert.ro , frate mai tinerel al scauneautocopii.ro si al www.carucioare-copii.ro ); mi-a revenit pasiunea pentru handmade (croșetate, tricotate și diverse ce mă trăsnesc) și mă joc iar în Lulu Land , curată terapie pentru suflete zbuciumate. Vedeți, aș face de toate și-aș vrea pe toate foarte bine să le fac. Viața e un șir și/sau o învălmășire de experiente și mă simt norocoasă că am ocazia să ating atât de multe aspecte ale ei.

“𝑮𝒉𝒊𝒄𝒊𝒕𝒐𝒓𝒊 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝑳𝒖𝒍𝒖” o puteți găsi pe carturesti.ro si emag.ro și – ceea ce mi s-a părut senzațional, într-un anticariat; mi-a stîrnit zîmbete treaba asta, m-am simțit pentru o clipă un clasic în viață. Mă rog, sper totuși că nu a renunțat cineva atât de ușor la ea și că e una din acele cărți pe care le-am trimis prin Poșta Română și au dispărut în neant.

Iar “𝑷𝒍𝒂𝒏𝒆𝒕𝒂 𝒑𝒐𝒗𝒆ș𝒕𝒊𝒍𝒐𝒓”- Antologie de literatură pentru copii, în care apar și câteva poezii ce îmi aparțin, o puteți găsi pe site-ul Editurii Universitare . Mă simt teribil de norocoasă că, din nou, am avut ocazia să dau de locul potrivit și oamenii potriviți și le mulțumesc pentru oportunitatea de a-mi regăsi versurile alături de cele ale unor oameni foarte talentați, în această antologie de literatură contemporană pentru copii. Mulțumesc din nou editurii, a fost un pas important pentru mine și mi-a adus un zâmbet larg. Chiar dacă nu am câștigat un premiu la concursul de manuscrise, mi se pare că am primit o apreciere sinceră a creației mele, asta înseamnă enorm și e încă un element structural de bază pentru construirea încrederii în mine, fie și la această vârstă. Nu e niciodată prea tărziu, oricât de tare ar suna treaba asta ca un clișeu. Nimic nu îți crește mai mult șansele de a avea o viață mai lungă și împlinită decât să îți urmezi visele! Iar dacă visul tău reușește să aducă și bucurie altora, ești cu adevărat împlinit.